Zidul din Ierusalim


Am trecut printr-un bazar si-am ajuns la templul de pe dealul Golgotei. Unul dintre stalpii de sustinere, pe care toti il atingeau cu evlavie, am pus si eu manuta, recunosc, se spune ca ar fi crapat cand a murit Isus. La intrare e lespedea pe care a fost asezat trupul acestuia dupa ce l-au dat jos de pe cruce. Pe perete, cateva desene ilustreaza chinul prin care acesta a trecut. Mormantul e intr-o pestera deasupra careia s-a ridicat un mausoleu gigant. N-am intrat, era coada, si cel mic, ati ghicit, tipa! Singurele lui momente de acalmie au fost cand s-a catarat pe lespedea rece, unsa cu mir, in fata careia altii ingenuncheau si se rugau. Zidul Plangerii are crapaturile lipite cu biletele ce contin dorinte si rugaminti ale credinciosilor. Sotul meu impreuna cu cel mic s-au apropiat de zid pe partea interzisa barbatilor. Trebuiau sa mearga in stanga, dar n-au stiut. N-a inteles al meu barbat drag privirile celorlalti decat dupa ce s-au intors, iar ghida si-a cerut scuze ca nu a fost pe faza. Bine ca n-a fost mai grav. Poarta pe care se spune ca va veni din nou Mantuitorul a fost zidita, iar in fata ei, arabii au ridicat un cimitir. Pentru ca evreii nu trec prin cimitir. Gradina Ghetsimani, locul marilor Lui indoieli si cel de unde l-au ridicat.

Nazareth si Haifa


Am stat trei zile in Israel, nesocotind seara de sambata, cand am ajuns. La hotel am primit camera 450, etajul al treisprezecelea. Am zambit. Mi-e tot mai simpatic numarul 13. Imaginea orasului in stanga, marea in dreapta. Ce sa-mi mai doresc?! Duminica, am facut o tura scurta, cu taxiul, pana la vechea statie de tren a orasului. Pe drum, ne-am oprit pret de-o fotografie, la Big-Benul din Tel Aviv. Zece minute pe tarmul marii mi-au readus gandurile in salasul lor. Valuri nu prea erau, dar niste surferi optimisti am gasit. Doamna Judith, ghida noastra, este o evreica de origine romana, stabilita in Israel de cand avea 7 ani. Vorbeste romaneste cu puternic accent moldovenesc, spre deliciul urechilor mele. Ici-sa a fost, aici-sa este... Neobosita, mereu cu un zambet la indemana, extrem de volubila, amabila, tonica. Luni dimineata, cand ne-a luat in primire, era pregatita cu fructe, biscuiti, apa, suc. Eu nu ma gandisem la nimic, ca de obicei. A fost simpatie la prima vedere si-a ramas simpatie declarata pe tot parcursul celor doua zile in care ne-a plimbat de la Ierusalim la Marea Moarta si-apoi prin Nazareth si Haifa. S-a apucat de turism cu 7 ani in urma, dupa ce-si incheiase o cariera de profesor de religie. Iubeste Romania, dar Israel este tara ei. Si-ar vrea pace... Ne-a povestit de toate, eu inca n-am asimilat o asemenea cantitate de informatie intr-un timp atat de scurt de cand ma stiu. Inca diger toate datele pe care le-am primit, am metabolismul mental extrem de lent.

Hanasi din Herzliya


Cea mai puternica imagine care mi-a ramas in minte este cea pe care n-am fotografiat-o, pentru ca era tarziu si mi-a fost lene sa scot aparatul. Ajunseseram, la putin timp dupa ce-am pus picioarele pe pamant israelian, pe o straduta strajuita de niste copaci falnici, imensi, care-si uneau coroanele la orizont. Lumini artificiale laterale faceau ca strada sa para dintr-o poveste. Acolo mi-a trecut stresul acumulat pe avion si-a inceput mirarea. Am intrebat ce soi de arbori sunt, iar raspunsul m-a intepenit. M-am dus gata sa ating frunzele, sa ma asigur. Erau ficusi giganti, ficusi de care avusesem si eu, in ghivece micute, acasa. Bonsai. In habitatul lor natural erau de-a dreptul impunatori. Localnicii mi-au spus ca singurul dezavantaj era ca atrageau liliecii in noptile calde de vara. N-am mai ajuns pe strada respectiva, dar am cautat o imagine pe google si-am gasit-o pe aceasta: strada se numeste Hanasi, este in Herzliya, un orasel cochet de langa Tel Aviv. Locul unde unii israelieni merg sa doarma, dupa cum ne-a explicat ghida.