Pot mai mult de atat, dar atat vreau. Pana aici si doar atat ma am suficient, ma folosesc si ma consum, ma arunc si de fiecare data ma reciclez. “Eu am incredere in tine Iustin.” O mie de voci inchegate intr-un singur glas pe care nu ma simt capabil sa-l ascult, dar mi-a patruns adanc in restul de suflet pastrat intact, mi-a ajuns in genunchii slabiti, mi-a suflat, cald, peste toate fricile adunate in barba. Am vrut sa renunt, nu o data, in fiecare zi... Iti multumesc ca nu m-ai lasat! De la un timp nimic nu mai are gust, pe fereastra nu mai vad acelasi peisaj intesat de oameni si lumina, e tot mai frig si hainele fac miseleste loc gerului cu dinti de vant sa muste din putinul cald pe care mi-l pastrasem aproape de inima. Caut deciziile in scrumiera devenita parte a fiintei mele, in zatul uscat pe albul ca o dimineata fara rasarit, oriunde si in oricine.
Mai putin in mine. Mi-a crescut pe constiinta o tumora mirosind a mucegai proaspat din puroiul ultimilor ani si chiar nu-i suport intampinarea maligna de fiecare data cand mi-as sutura cauza ce-mi va picura mereu ca un acid, remuscarea... Incep sa miros a boala, a victima si a calau. Ce sa pansez, ce sa ascund, unde sa tai si cum sa vindec cand m-as zvarcoli cu toata puterea si as urla sub crusta ce ma strange intr-o cicatrizare defectuoasa? Nimic. Nu cersesc ingaduinta, nu-i nimeni in stare sa mi-o dea cum nimeni nu-i in stare sa arunce primul cu piatra. Fac doar ceea ce pot si stiu mai bine... iubesc. De ce si pe cine? Aici gresesc; intotdeauna pe cine nu merita, dar cineva trebuie sa-i iubeasca si pe ei. Cand singurul tau leac e sacrificiul asta, stii ca trebuie s-o faci, sa suferi, sa astepti, sa speri si sa traiesti. Asa traiesc eu, impins de la spate de dorinta si mutilat de pasiune. Merita? Da, pentru ca asta ma face sa fiu altfel.
Mai putin in mine. Mi-a crescut pe constiinta o tumora mirosind a mucegai proaspat din puroiul ultimilor ani si chiar nu-i suport intampinarea maligna de fiecare data cand mi-as sutura cauza ce-mi va picura mereu ca un acid, remuscarea... Incep sa miros a boala, a victima si a calau. Ce sa pansez, ce sa ascund, unde sa tai si cum sa vindec cand m-as zvarcoli cu toata puterea si as urla sub crusta ce ma strange intr-o cicatrizare defectuoasa? Nimic. Nu cersesc ingaduinta, nu-i nimeni in stare sa mi-o dea cum nimeni nu-i in stare sa arunce primul cu piatra. Fac doar ceea ce pot si stiu mai bine... iubesc. De ce si pe cine? Aici gresesc; intotdeauna pe cine nu merita, dar cineva trebuie sa-i iubeasca si pe ei. Cand singurul tau leac e sacrificiul asta, stii ca trebuie s-o faci, sa suferi, sa astepti, sa speri si sa traiesti. Asa traiesc eu, impins de la spate de dorinta si mutilat de pasiune. Merita? Da, pentru ca asta ma face sa fiu altfel.